Tu spui că da, totul va fi perfect, ne vom preocupa de viitorul copiilor noştri, le vom deschide un cont în bancă, le vom cumpăra un teren, le vom închiria pe termen infinit fericirea.

Şi te gândeşti tot timpul la tot ce ai ratat şi nu vei mai recupera niciodată: la cuvintele pe care nu le găseşti când ai mai multă nevoie de ele, la zâmbetul seducător al unui necunoscut poem de Rilke ca al unui bărbat misterios întâlnit pe stradă şi la şansa pierdută de a vedea ce gust are trupul lui în arşiţa unei zile de august, te apropii tot mai mult de limita aceea invizibilă celorlalţi, priveşti nevăzută peste gard, în hău, uite-i pe toţi gardienii aceia care te fixează şi îţi impun un cod pe care nu-l înţelegi.

Dincolo sunt toate poemele acelea nescrise pe care, dacă ai trece clandestin le-ai putea salva de la viaţă sau de la moarte, dincolo, dar asta e unica ta preocupare, el îţi spune că a găsit un teren ieftin pentru a construi o casă, că a investit banii în mod profitabil, că este miezul zilei şi că sunteţi singuri acasă, hai în dormitor să ne odihnim, sau nu.

E miezul verii, e miezul vietii, al unicei tale vieti, tu accepţi, de ce nu, oricum nu va şti nimeni, nu va ajunge el la tine niciodată oricât ar fi de aproape de tine. Intri, şi în timp ce te apropii surâzând de el formezi codul complicat al centurii de castitate al feminităţii tale. Şi din nou vă despart cele o mie de poeme şi de cuvinte în care te-ai pierdut şi nu te mai poţi  întoarce. Dar nici nu vrei asta. Acolo e perfect.

Articol scris de Maria Postu.