"lumini, galagie, agitatie, a mai trecut un an , se gandea el nepasator, plimbandu-se prin multime....

a mai trecut un an, in care unii m-au hranit, altii m-au batut, s-au deschis magazine noi, s-au inchis magazine de la care obisnuiam sa mananc din resturile pe care nu le mai vroia nimeni. am supravietuit pana acum foarte bine. la mine nu a fost criza niciodata. eu am avut totdeauna ce sa mananc si nu mi-a lipsit asta. am hoinarit printre oameni nepasator. nu am avut niciodata un stapan si niciodata nu am avut o familie. mi-am dorit asta de nenumarate ori, da nu a fost sa fie. am avut cateva partenere si cativa copii, de care nu mai stiu nimic. m-am nascut aici, am copilarit in acest loc si urmeaza sa ma sting in acest loc. am prins schimbari pe care ceilalti nu le-au observat. mi-am schimbat locul de atatea ori. am avut-o pe rodica, draga de ea, era un copil minunat care m-a iubit. e drept aratam si eu bine pe vremea aceea, acum am imbatranit si nimeni nu ma mai vrea. rodica a fost prima care mi-a spus ca ma iubeste si m-a strans in brate cu atata caldura ca am lacrimat. a crescut si cand tatal ei mi-a tras un picior, destul de dureros ca si acum il mai simt, am fost nevoit sa o parasesc. rodica a crescut, am mai vazut-o de doua ori de atunci, dar nu m-a recunoscut. insa eu am recunoscut-o dupa mirosul ei care nu si-l schimbase peste ani. am incercat sa ma apropii, dar nu a fost cu putinta, s-a speriat de mine si i-a fost frica. m-am indepartat cu lacrimi in ochii si cu o durere in suflet pe care nimeni nu a sesizat-o. cum sa o fi sesizat cineva?

Ne-am trezit aici, nu stim de unde am venit si care e scopul pentru existenta noastra aici, nu ne mai amintim de nastere si in general de multe lucruri din copilaria noastra, avem uneori impresia ca nu ne-am nascut niciodata, ca am inceput sa exista asa maturi si in forma care se reflecta in oglinda. Avem si o serie de amintiri care ar parea ca sunt din copilaria noastra, insa fara certudine. In schimb ne zbatem sa facem ceva cu vietiile noastre. Ne lovim mai tot timpul de aceiasi situatie "niciodata nu am facut suficient."

Nici macar nu stim ce inseamna suficient si ce ar trebuie sa facem pentru a fi suficient. Iar dupa toata aceasta confuzie prin care trecem ani de zile, ajungem cu totii acolo, in momentul acela de care nimeni nu vrea sa vorbeasca. Unii dintre noi ajung mai repede, altii mult mai tarziu, dar pana acum nu stim sa fi scapat niciunul dintre noi. Nici macar Iisus.

Noi nu ne gandim ca ne pandeste fiecare miscare, stie de fiecare data unde suntem, ne zambeste din umbra si asteapta nepasatoare. Ea stie ca va venii dupa fiecare dintre noi la un moment dat. Nu se teme pentru ca nu are notiunea de frica, acest termen e strain pentru ea. Stie ca nimic nu o poate atinge si nimic nu o poate detrona, nu se grabeste niciodata, nu se enerveaza si nu are program. In schimb are doar liste cu nume, date si ore. Asta e treaba ei.

Nu ai o foaie da hârtie, nu ai un creion, nici ruj, nu ai o tastatură, un monitor, o conexiune pe internet, nu ai un telefon să trimiţi un SMS, nu ai voie să vorbeşti, de teamă să nu tulburi armonia …

Ţi-e teamă ca să nu fie printre cei cărora nu simţi nevoia să le scrii, să le vorbeşti, să le trimiţi sms uri, cineva care cunoaşte arta de a citi gândurile. Acesta e singurul lucru care-ţi rămâne.

Te aşezi în faţa aerului, ca şi cum te-ai pregati să te înalţi. În faţa prăpastiei, ca şi cum ai vrea să te arunci, în faţa pădurii ca şi cum te-ai teme să nu devină peste noapte o uriaşă carte cu pagini albe aşteptându-te să le scrii, în faţa nisipului ce refuză să devină fereastră, a lutului visând să fie o urnă în care te vei adăposti.Şi nu scrii nimic nimănui.

Te gândeşti la aceia care aşteaptă sau care demult au obosit, s-au plictisit, sa mai astepte mesaje, de la tine, de la cineva care si-a amintit de ei, necunoscuta din spatele ferestrei, şi îţi imaginezi, doresti, visezi, ordonezi piesele , expui cuvintele nenascute , vernisezi o expozitie cu panze albe, inregistrezi o simfonie fara note si stii că ei le pot citi, le pot vedea, le pot intelege , le pot auzi chiar şi aşa, nescrise, nepictate, necompuse.

Daca traversez strada pe rosu, mi-e frica de un politai care sta la panda si  ma va opri, ma va intreba ce nr. port la pantofi si vazand ca nu sunt din colectia lui Mihai Albu, imi va da o sanctiune atat de drastica incat alta data ma voi gandi bine daca se merita sau nu sa traveresez strada pe rosu.

Mi-e frica sa las usa deschisa de la apartament ca sa nu ma invadeze comis-voiajorii care vor sa-mi vanda ieftin ceva ce as putea lua  gratis la o campanie de promovare (alaturi de 2 alte produse platite mai scump decat pretul lor in magazine cu comision de 200%)

Mi-e frica sa nu achit la timp facturile de la curent electric, internet, televizor, intretinere, banca, gaze, etc.

Mi-e frica sa nu-mi salut vecinii antipatici ca sa nu ma trezesc cu geamurile sparte sau mazgaleli pe usa mea ca si cum ar fi a unui urmarit general.

Se trezise din neant, era atat de mic incat nu se putea vedea pe sine si nici parintii care il nascusera.In jurul sau, eprubete, halate albe, masti, toate ca niste pete de culoare,   voci pe care nu le intelegea..mirosuri care il intorceau inapoi in neant parca…Nicaieri o aripa sub care sa se cuibareasca, o mana care sa-l protejeze de atatia dusmani cati au virusii in lumea asta. Da, destinul fusese crud cu el.Il metamorfozase intr-un virus. Si nici macar unul de care sa-i fie frica cuiva. Era un virus efemer, cu o viata scurta de cel mult 5 minute…

A avea dreptate intotdeauna, a avea ultimul cuvant, a-i inchide gura, a -l face sa amuteasca pe partenerul de discutie  in lumea reala sau in lumea virtuala, cunoscut sau necunoscut, pare a fi in ultima vreme o preocupare atragatoare pentru multi oameni. Sa fie oare un fel de refulare, de cautare a unei compensatii pentru diverse frustrari?

A desfiinta pe cineva cu argumente verbale e pentru unii echivalentul unei victorii pe un camp de lupta. Batalia se desfasoara, chiar daca provocarea nu se stie daca a fost sau nu facuta si de cine. Cei doi “adversari” poate sunt pe coordonate temporale diferite, poate nu-si cunosc potentialul,  nu stiu ce si cat au de pierdut sau de castigat dar continua.Cel atacat uneori nu poate raspunde, il apara cativa prieteni ramasi fideli, sau daca inca nu a intrat in eternitate, se apara catva timp, cauta contraargumente logice, rationale, civilizate, dar constata ca adversarul e tot mai inversunat, tot mai dornic sa castige, apeland de multe ori la arme perfide, strecurate insidios in cuvinte blajine, politicoase, folosind nu doar propriul camp de bataie ci si campurile altor combatanti neinclusi in lupta dar unde el se ascunde sperand sa nu fie demascat.